Diluant și bucurie

 "Ea era cafeaua mea din fiecare noapte,
Cofeina-mi saruta genele cu buze crapate.
Eram naiv si eu si stiam sa te cred
Azi n-am somn, dar am cafea si n-am ce face cu ea... "

Uneori trebuie sa te opresti din furtuna pentru ca linistea sa se aseze in tine. Sa-ti temperezi respiratia si sa incerci sa nu te mai certi. Sa fii mai bland/a cu tine. Sa nu te mai invinovatesti. Sa iei lucrurile asa cum sunt sau cum nu sunt.
Deunazi, te-ai strecurat in visul meu si era atat de real totul incat nu-mi mai doream sa ma trezesc. Sa raman sedata cu imaginea ta si sa nu ma mai opresc din a ma bucura de tine. Doar astfel te mai pot vedea si te mai pot atinge. In rest, proiectia ta a trecut de ceva vreme la stadiul de fum. Nu cunosc culoarea tarzie a uitarii pentru ca tu nu esti usor de uitat. Esti zidit in mine insami precum Manole a zidit-o pe Ana. Niste pereti atat de grosi incat nici cuprinzandu-i cu ambele maini nu-i pot ajunge. Cumva, ai sadit in fiinta mea un copac ce nu moare in niciun fel. Care oricat de mult l-as ascunde de apa si lumina continua sa creasca, sa-si intinda ramurile in mine, in vene, in artere, in…. suflet. Asta sa fie realitatea pe care aleg sa o traiesc? Sau doar e o pseudorealitate ?
Dar tu? Oare tu iti mai amintesti din cand in cand de mine ? As vrea sa cred ca da. Ca n-am fost doar un instrument.Ca am miscat ceva din tine. As vrea sa cred ca…. Dar nu-i asa, nu ?
in schimb tu ai trezit prea multe si ma devorezi in continuare… Oare pana cand?

Ceruri de vanilie

Dupa trei luni lungi mi-e trupul greu si parca tot plumbul din lume s-a strans in oasele mele. Mi-e inima grea si parca toate ploile torentiale de vara nu vor putea niciodata sa stearga urma lacrimilor de pe chipul meu. Mi-e sufletul incarcat si pierdute mi-s gandurile…

Disperare

 Sunt un fir de nisip infierbantat de soare si racorit de mare.
Sunt aceeași carcasă de carne nenorocită și putredă târându-mă printre aceeași oameni care visează la castele; singurul meu castel și împărăție va fi de 2 metri lungime și 2 metri adâncime, cu priveliște la cerul nocturn împreunat cu luna mistică ….
"-A, ai ajuns până aici? Tu nu vezi că miroase a tămâie?" 

Si totusi e vorba de trecut

Si acel sentiment cand simti ca nimic nu are un inceput dar tot timpul va avea un sfarsit..cand orice ai face tot te intorci in trecut ,cand viata ta e sub semnul intrebarii cand nimic si nimeni nu te mai poate intelege,cand nici macar tu nu mai stii daca se merita sa dai tot pentru o ambitie,pentru un sarut de adio sau unul de bun venit ....pentru o amintire a fericirii apuse pierdute si spulberate umbra iubirii tercute umbra prezentului ingreunata de trecut umbra visului si totusi raza sperantei care te tine inca putin pentru ca numai tu si ea stiti cat de greu este sa nu fii acceptat sa lupti cu morile de vant sa ai podul si totusi sa te arunci in fluviu.Nu razbunarea e dureroasa ci iertarea si totusi cineva tot va suferi in cele din urma tu vei fi acela ,toate lacrimile care o sa te poarte spre un "nou inceput"de fapt sunt desarte si de duce in abisul negru al gandurilor tale ,un fel de cosmar cu toate fricile tale.Nu conteaza cine iese invingator atata timp cat stii ca tu esti invinsul,nu crede si nu te amagi,nu arunca iubirea pe o seara ,nu ambitia te ridica pe culmile gloriei...ea te afunda la poalele disperarii iti rapeste tot si uita de tine .

La multi ani,2015!

Am tras linie acum, la sfârşit de an, şi mi-a dat cu plus… S-au întâmplat multe în 2014 dar nu aş schimba nimic, aş vărsa fiecare lacrimă şi aş retrăi fiecare zâmbet din simplul motiv că îmi place unde mă aflu astăzi. Da, încă mai am multe întrebări care îşi aşteaptă răspunsul, dar în acelaşi timp simt că am evoluat în ultimele luni mai mult ca oricând. Pentru prima dată după o lungă perioadă pare că m-am regăsit pe mine însemi şi am un anumit echilibru în viaţa mea, mă simt mai puternică, mai sigură pe mine şi aştept cu inima deschisă să văd ce îmi aduce noul an. Am învăţat multe în 2014,  dar cele mai importante lecţii au fost că…

-         Vârsta e doar un număr. Am făcut la un moment dat  greşeala de a judeca oamenii în funcţie de vârstă; dacă erau mai tineri ca mine, clar nu aveam ce discuta, iar dacă aveau ceva ani în plus, atunci cu siguranţă aş fi avut ce învăţa de la ei. Viaţa mi-a demonstrat că e o idee total greşită, iar dacă alegi să trăieşti dupa regula asta, atunci iţi refuzi singur şansa de a cunoaşte persoane extraordinare.

-          “Hai că merge şi aşa” nu se aplică şi într-o relaţie. Dacă vezi de la început lucruri care nu-ţi plac, cel mai bine e să nu te implici; oamenii NU se schimbă, iar “nimicurile” pe care le treci cu vederea acum se vor transforma mai târziu în frustrări. NU merge şi aşa.

-        Atunci cand cuiva îi pasă cu adevarat de tine, “ultima încercare va fi mereu penultima”. Restul sunt doar scuze. Punct.

-        Oamenii te tratează aşa cum le permiţi tu să te trateze. Uneori să te pui pe tine pe primul plan nu înseamnă să fii egoist, ci să te respecţi pe tine înseţi. Abia atunci o vor face şi ceilalţi…

-         Trebuie să fii de două ori mai atent cu oamenii care îţi vorbesc frumos:) Asta e o lecţie pe care am învăţat-o pe propria piele… Mi-a fost greu, ştiţi şi voi cât îmi plac cuvintele, dar am ajuns acum să nu mai cred în ele. Vorbe frumoase îţi poate spune oricine, însă foarte puţini sunt cei care chiar cred în ceea ce spun…şi, în fine, mai puţini sunt aceia ce vor face fapte care să le susţină afirmaţiile.

-         Cea mai sigură cale de a ţine pe cineva lângă tine este să…îi acorzi libertate. Cu cât vei încerca să legi pe cineva de tine, cu atât mai mult celălalt se va zbate ca să se elibereze. Eu cred în relaţiile de genul “Te iubesc, dar pot trăi şi fără tine” – nu trebuie să faci pe nimeni centrul universului, ci trebuie doar să-i faci loc în viaţa ta.

-         O lecţie pe care am învăţat-o chiar azi, în ultima zi din an, este că trecutul se numeşte “trecut” tocmai pentru că A TRECUT, iar dacă îl aduci în prezent nu te alegi decât cu nişte amintiri neplăcute. Câteodată nu pot să ţin în frâu scorpionul din mine, aşa că o ia de capul lui înapoi, spre amintiri, şi aduce în cleşti lucruri care mai bine ar fi rămas în urmă. Cred că trăieşte în interiorul meu un mic masochist. Şi mai cred că memoria este cel mai mare duşman al meu; la fel cum un melc îşi care casa în spinare, eu aduc după mine trecutul şi mi-e teamă că într-o zi o să mă sufoc sub greutatea lui… Şi cu ocazia asta am mai învăţat ceva:

-         Distanţele cele mai mari nu sunt cele geografice. Distanţa dintre doi oameni nu se măsoară dintr-un loc la altul, ci de la o inimă la alta. Distanţa nu se măsoară în kilometri, ci în nopţile când adormi cu gândul la cineva şi dimineţile în care ţi-ai dori să fie lângă tine; nu se măsoară în paşi, în minute de mers pe jos şi nici în ore de zburat cu avionul, ci în momentele de “mă gândesc la tine”, în “aş vrea să fii aici”, în “mi-e dor de tine”… De multe ori suntem unii la alţii la distanţă de un “te iubesc”, “îmi pare rău” sau “iartă-mă”. Alte ori, însă, doar tu eşti AICI, iar celălalt este ACOLO. Eu nu mai ştiu unde sunt…ştiu doar că mi-e dor să-i fie cuiva dor de mine.

-         În final, cea mai importantă lecţie este că din orice experienţă câştigi, chiar dacă uneori pierzi. Se întâmplă uneori să suferim atât de mult, încât nu mai vedem decât durere în faţa ochilor. Eşti ca într-o maşină cu geamurile aburite în care nu reuşeşti decât să observi conturul lucrurilor din afară; ai putea să deschizi portiera şi să ieşi, dar începi să te obişnuieşti cu tristeţea, care parcă nu mai e o companie atât de neplăcută acum.  Când te aduni şi îţi faci curaj să porneşti ştergătoarele, îţi dai seama că vedeai lucrurile deformate…că afară e o lume care te aşteaptă şi că nu poţi şterge trecutul, dar poţi învăţa din el. Ca şi după cea mai urâtă cădere ai şansa de a te înălţa mai bun, mai frumos şi mai înţelept decât ai fost vreodată, că totul stă în mintea ta şi nu în voinţa altora. Cred că ajungi să fii cu adevărat conştient de tine atunci când te uiţi în urmă şi poţi înţelege experienţele mai puţin plăcute şi rostul lor şi mai ales atunci când îţi accepţi trecutul, înveţi din el, dar nu îl laşi să îţi dicteze prezentul.

Cam astea sunt lecţiile pe care le iau cu mine în 2015. E un bagaj mare, ştiu că am multe lucruri în el, dar spre deosebire de alte “relicve”, acestea mă vor ajuta să merg mai departe şi să fiu o…”Oana” mai bună. Vă doresc un An Nou în care să fiţi fericiţi cum ştiţi voi mai bine. Şi să ne vedem cu bine…pe blog! Pupici.
                                              Oana ^^

Veni Vidi Vici

 Noaptea. Ascunde totul privirii. Chipuri, gesturi, cuvinte încremenite pe buze, îmbrățișări, săruturi, atingeri. Deseori ascunde oamenii de ei înșiși. Le fură rușinea și le-o ascunde sărăcindu-i de toată protecția luminii. Le ascunde măștile. În fața nopții, oamenii rămân goi și aparent feriți de mantia neagră, se abandonează adevăratei lor naturi. Dezbrăcați, oamenii rămân ei înșiși. Sălbatici, violenți, erotici, caută arome de feromoni în aerul întunecat. Se apropie fără să se privească, se ating fără să se cunoască, se zgârie, se mușcă, gem. În noapte un singur ochi de felină rămâne deschis sugerând că omniprezenta Conștiință a universului nu doarme. La picioarele sale toate trupurile sunt negre. Sistemul solar tăcut și obscur ca un gând de abanos se prelinge ca un strop pe piciorul Zeiței, absorbit încet de pielea metafizică din care țâșnesc șarje multicolore de energie. El se apropie și-i atinge sânul care întărindu-se eliberează un val de energie în Tot. Energia plăcerii din care se vor naște dimensiunile gândului cu formă de trup. Chipul Lui radiază și din lumina și iubirea care se expandează în unde la infinit, se nasc planuri ale spiritului în care dragostea disipată în particule, transcede materia și devine un grăunte de opal cu nucleu de iubire. Nașterea viitorului altor miliarde de galaxii care,  aruncate din ființă sa, începe un proces etern de definire și devenire. Buzele lor se întâlnesc și în timp ce limbile li se apasă violent Ea îl zgârie și scântei de foc explodează aruncându-se usiași globi de foc în eternul infinit. Multe lumi încă nenăscute se vor topi în apropierea lor, se vor hrăni cu energia lor, le vor admira strălucirea de departe privind-o prin materii translucide și dându-i nume. 
 Îmbrățișarea Zeilor curge și emană zgomot în muțenia momentului, zgomot prin liniștea care tăie în infinit până devine sunet, strigăt, geamăt. În locul în care se contopesc zeii se nasc toate, manifestări umile ale atingerii Zeilor. Ai fost cândva acolo, în acel punct din care eternitatea neîntâmplată așteaptă să devină o primă sutime de secundă. Să se transforme. Tu porți același trup, un dar sacru și neprețuit. Același trup și spirit, aceeași emanație, aceeași forță de construcție sau distrugere. Și mai presus de toate, cheia imortalității tale, imaginația. 
 Odată ce ți-ai reamintit despre tine, odată ce trăiești în gând în propriu-ți interior, în noapte vezi dincolo de retina, direct în suflete. Le simți nevoile și slăbiciunile și ți le pune la picioare sincronicitatea. Cu cunoștiinta a ceea ce ești, rămâne din tot ceea ce ai fost, esența Zeilor. Înlănțuite de zale, în ziduri de beton, vezi trupuri. Cauți trupuri, exiști. Te manifești ca ceea ce ești. Ești Tu. Exiști. Acolo, în punctul fără de început sau sfârșit, în care fac dragoste Zeii. 

Perdele de zahăr ars

Îşi trecu degetele lungi prin părul scurt şi se întoarse cu spatele spre geam, oftând prelung. Începe să scrie despre „sentimentul ăla de neputință”. Şterge. Scrie „sentimentul ăla de nou-născut care” și se blochează. „Sentimentul unui melc strivit în prima lui ploaie”. Închide caietul. E tot ce poate spune despre ce simte. Rămâne minute lungi uitându-se la degetele amorțite pe tastatură. Sunt umflate și de pe două unghii i-a căzut oja de 3 lei cincizeci. De jur împrejur, sunt pereții galbeni ai dormitorului. Atât de familiari încât gândul că-i părăseşte îi ridică un urlet în gât. Îl înghite şi o doare stomacul. Are o cămașă albă, pătată cu roșii, miroase a cisterne de cafea și sub ochi i-au crescut pungi. Nu a mai avut niciodată pungi atât de mari ca acum. Ca și cum tot plânsul ăla lung de-o lună nu i-a alunecat pe obraji, ci s-a oprit în pleoapa de jos. Ce straniu i se pare. Se ridică şi rămâne zeci de minute în oglindă. Îi place lumina din căpruiul umed, visător, obosit.

E noiembrie, două ore după miezul nopții. Nu a mai dormit de trei săptămâni la ore normale. Nu a mai ieşit de trei săptămâni din casă. A scris şi a şters şi a scris şi a şters, pe un bilet care se va sfârşi cu Adio, toate gândurile pe care i le aduc feţele din minte ale oamenilor pe care dimineaţă, la ora 8, îi va părăsi. A citit prea mult Bukowski şi a ajuns la concluzia că “if she’s going to try, she has to go all the way”.